„Noi cei ce am început să clădim, vom trece prin valurile timpului cu speranţe şi credinţa în Dumnezeu, iar odată cu speranţa, vom păstra şi gândul cel bun din Ziua Împlinirii”.
1. Parohia „Sfânta Treime” din parcul „Veverița” al orașului Vatra Dornei, protoieria Câmpulung Moldovenesc
,,Ţara Dornelor” a fost locuită din timpuri străvechi de dacii liberi, fiind cunoscută sub numele de Docirana, iar primele aşezări consemnate în istorie pe locul de azi al Dornelor datează din jurul anului 1120. Atunci exista aici o republică independentă, ca parte constitutivă a Ocolului Câmpulung care, prin 1352, a devenit parte a noului principat al Moldovei întemeiat de Dragoş Vodă, fiind populată, în special, cu emigranţi fugiţi din Ardeal.
Primele documente scrise pomenesc despre Dorna abia în 1595. În 1775, după pacea de la Küciuk Kainargi, Vatra Dornei, ca şi nordul Moldovei, a intrat în componenţa Imperiului habsburgic, până în 1918.
Magnifica ,,Ţară a Dornelor”, parte integrantă a Bucovinei, ,,Raiul Moldovei”, cum denumea odinioară Mihai Eminescu acest ţinut, include un număr de 12 localităţi, ce compun o zonă de o deosebită frumuseţe.
Zona centrală, fosta Dorna Vatra Satului, oraşul Vatra Dornei de astăzi, are, ca aşezare umană, forma unei potcoave ce îmbrăţişează dealul Runc, fiind străjuită la sud de Dealul Negru, iar la est de Dealul Bârnărel. În zare, se zăresc – spre vest – vf. Ouşor (1639 m) şi vf. Fărăoane (1715 m) din Creasta Suhardului; în continuare, închinzând cercul, la nord şi la est, se înalţă vf. Giumalău (1857 m), Pietrele Doamnei, Masivul Rarău (1650 m) şi Pietrosul Bistriţei (1791 m); spre sud se întind Munţii Călimanii (cota maximă având vf. Pietrosul Călimanului, 2100 m) cu cei 12 Apostoli, ţinuturi încărcate de legendă.
Orașul Vatra Dornei, numit și „Perla Bucovinei” din Ţara de Sus, aşezat în Depresiunea Dornelor, în nordul României, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie, în inima unui mirific și interesant sistem depresionar, este un oraş cu nume de rezonanţă în toponimia românească, fiind considerat un ținut binecuvântat de Dumenzeu.
Privilegiul ,,Ţării Dornelor” de a fi un ţinut compact istoric, geografic şi morfologic a avut darul să menţină, peste secole, unitatea tradiţiilor specific economice şi culturale ale băştinaşilor.
Vatra Dornei dispune de mai multe tipuri de ape minerale, fiecare caracterizându-se printr-o individualitate hidro-chimică şi genetică distinctă:
- ape carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, sodice, feruginoase, hipotone;
- ape minerale sulfuroase, în principal oligominerale (sursa Iacobeni) utilizate în circuitul balnear pentru aerosoli.
Vatra-Dornei, staţiune climaterică şi important nod de circulaţie, declarat oraş pe 17 decembrie 1907, loc de legendă şi istorie, străveche vatră de spiritualitate și cultură din Bucovina, „[…] pământul nostru cel mai scump, obârşia Moldovei”, așa cum glăsuia poetul tuturor românilor Mihai Eminescu, după o lungă stăpânire străină, după multe speranțe, așteptări și încercări timp de aproape opt decenii, de a construi o Biserică din cărămidă, are, în sfârșit, o biserică măreață închinată Sfintei Treimi, prin voia și rânduiala lui Dumnezeu, înălțată de însăși Sfânta Treime prin mâinile enoriașilor, însuflețiți și îndrumați pastoral, de la începutul lucrărilor și până la sfârșitul lor, de pr. dr. Mihai VALICĂ, care avea vârsta de 33 de ani când a început lucrările de construcție, numit paroh prin decizia nr. 33 din 1 octombrie 1990, dată ce corespunde cu înființarea parohiei Sfânta Treime din Vatra Dornei.
Lucrările au durat 12 ani. Sfințirea cea mare s-a făcut după terminarea picturii pe data de 22 septembrie 2002.
În ziua de 21 Octombrie 1990 s-a fințit locul și s-a pus piatra de temelie pentru noul locaș de mântuire, de IPS Pimen al Sucevei și Rădăuților, însoțit de Părintele Protopop Aurel Goraş și un sobor de preoți, primarul Alexandru Macovei și ing. Gligor Aurel, dirigintele de șantier. Proiectul a fost făcut de arhitectul Gheorghe Bratiloveanu, iar lucrările au asistate tehnic de inginerul doctor în rezistența materialelor Gheorghe Gemeniuc din Suceava.
Anul următor, în ziua de 11 aprilie 1991 s-au început lucrările pentru amenajarea terenului şi a organizării șantierului, ceea ce a făcut posibil, ca pe 4 iunie 1991, în preajma sărbătoririi ,,Sfintei Treimi”, după săvârșirea unei slujbe de binecuvântare a începutului de lucrare dumnezeiască, să se excaveze prima cupă de pământ.
Bucuria din ziua împlinirii unui vis atât de îndelungat, a fost extrem de mare, deoarece, în Vatra Dornei, în perioada atee, comunistă, nu s-a permis să aibă o biserică reprezentativă proprie, ci, se slujea în biserici neortodoxe părăsite, care, în 1984 și după 1990, au fost transformate arhitectural în Biserici Ortodoxe și transfigurate hristic în Trupul lui Hristos, prin harul sfințitor și mântuitor, care îl dă dreapta credință.
Abia din 13 septembrie 1998 – după sfințirea paraclisului Cuvioasa Parascheva de la demisolul Catedralei Sfânta Treime –, s–a slujit într-o Biserică eminamente Ortodoxă și românească, pe măsura râvnei, a dorinței, a credinţei păstorilor şi a păstoriţilor acestui frumos oraș de munte.
Una cer eu de la Domnul: ca păcatul meu să-l spele
Şi în casa Lui, să curgă ceasurile vieţii mele!
Respectând modelul tradiţional al bisericilor moldoveneşti, Catedrala ,,Sf. Treime” este înaltă de 40,28 metri, lungă de 40 de metri şi lată de 11 metri – la naos, şi 16 metri -la abside.
Catedrala este compusă dintr-o succesiune de spaţii care respectă stilul tradiţional al Bisericilor româneşti: pridvor deschis, pronaos, naos şi altar, cărora li se adaugă încăperile adiacente pentru proscomidiar şi diaconicon. Naosul este încoronat cu o turlă sveltă, concepută pe arce moldoveneşti, specifice arhitecturii religioase din Moldova.
Arhitectura religioasă moldovenească se regăseşte în turla care încununează naosul, dar şi în prezenţa contraforţilor, cornişelor, soclurilor masive, ocniţelor şi firidelor înscrise toate în limbajul structural al goticului moldovenesc.
În cele patruzeci de ocniţe situate în partea superioară a pereţilor exteriori sunt pictate chipurile sfinţilor mai importanţi, începând cu prooroci ai Vechiului Testament şi continuând cu sfinţi martiri, sfinţii evanghelişti, sfinţi români.
Pentru a întruchipa cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, Catedrala Sfânta Treime are şapte turle.
În cinstea Sf. Apostoli strălucesc în soare douăsprezece cruci, iar a treisprezecea, din marmură albă, e închinată Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Simbolizând braţele părinteşti ale Dumnezeirii, 3 care aşteaptă şi primeşte cu iubire pe toţi cei ce vin la Biserica Sa, cele două turnuri de la intrare sunt orientate la patruzeci şi cinci de grade faţă de axa principală est-vest. Aceaşi motivaţie a determinat proiectarea unei mici curburi exterioare la acoperişul pridvorului deschis. Toaca şi cele trei clopote se găsesc în turnul de la nord-vest.
Cea mai mare încăpere a demisolului serveşte ca Paraclis, dar până la sfinţirea altarului mare al Catedralei a fost locul unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie. În Paraclisul sfinţit la 13 septembrie 1998 se găsesc principalele spaţii folosite în scop cultural: bibliotecă religioasă, sală de lectură, bibliotecă religioasă, expoziţie de icoane, praznicar, spaţii liturgice, precum şi încăperi destinate unor scopuri social-filantropice.
Datorită construcţiei sale în conformitate cu normele republicane ale Apărării Locale Antaeriene în vigoare la acea dată, demisolul Catedralei îndeplineşte şi funcţia de adăpost aerian al zonei centrale a municipiului Vatra Dornei.
Bisericile ortodoxe nu sunt pictate pentru a fi admirate, ci pentru a ne apropia de Dumnezeu prin ele. Nu descoperă lumea din afara ei, ci lumea creată, transfigurată.
Prin pictura ei, realizată de maestrul Mihai Mociulschi şi de pictorul Robert George Bulgariu, Catedrala ,,Sfânta Treime” din Vatra Dornei s-a înscris, încă de la început, în salba de valori de acest fel din Bucovina şi din Moldova.
Maestrul Mociulschi, pictorul iconograf restaurator de monumente istorice, membru al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, medaliat pentru lucrări Orange şi Marnas, se remarcase, totodată, în acţiunile din Provence, Franţa, prin medaliile obţinute recunoscându-i-se talentul şi dăruirea. Iar bogata şi valoroasa sa operă îi dăduseră posibilitatea să deschidă expoziţii de icoane şi de pictură la Versailles şi să participe la Expoziţia Internaţională RELIGIO, 1997, de la Paris.
El a fost ajutat de voluntarii pictori dorneni Mihaela Pavelescu, Rodica Buşcu şi Toni Felciuc, precum şi profesioniştii Robert Bulgariu, Tudor Mărghidan şi Gianina Miron. Aceștia au pictat și Capela „Sf. Vasile cel Mare” de la spaţiile diaconal-filantropice de la Christiana şi Capela ,,Cuvioasa Parascheva” – ,,Capela Sixtină” a municipiului Vatra Dornei – din cimitirul cu acelaşi nume, care a fost reconstruită din cărămidă de pr. paroh dr. Mihai Valică între anii 2000-2004.
Preoți coslujitori
Din 1 octombrie 2000 a venit prin transfer de la parohia Sf. Gheorghe, înființată la capela din cimitirul cu hramul Sf. Ilie din str. Foresta, preotul Magherca Marius Nicolae, iar din 09.09.2009 a fost numit preotul nou hirotonit Emanuel Valică.
Bibliografie
Mircea Vlădică, Vatra Dornei.Plai mioritic de istorie şi legendă, leagăn de credinţă şi cultură bucovineană”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007, Popa, Nicolae, Vatra Dornei – schiţă monografică, Ed. Sentinela, Vatra Dornei, 1997; Paraschiva Abutnăriţei, Ioan Abutnăriţei, Monografia comunei Coşna, judeţul Suceava”, Editura AXA, Botoşani Bălcescu, Nicolae, Românii sub Mihai vodă Viteazu, Institutul de Istorie, Bucureşti, 1938 Giurescu, CC, Istoria Românilor, vol. I, II, Bucureşti, 1942 Dimitrie Cantemir, ,, Descriptio Moldaviae”, 1716, Academia de Ştiinţe, Berlin. Daniel Verenca, ,,Topografia Bucovinei între anii 1774-1798”, Cernăuţi, 1895;
Ţăranu Petru, Memoria Dornelor, vol. III, ed. Ţara Fagilor, Suceava, 1999.Gheorghe Vicol, pr.drd. Mihai Valică, ,,Catedrala Sfânta Treime între ziua împlinirii şi început de ctitorie duhovnicească”, Grupul editorial Crai nou.Muşatinii. Bucovina viitoare, 2002.
Continuatoare a modelului ascetic capadocian
<<Găsindu-ne în apropierea prăznuirii Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, este cu neputinţă a ne înfrâna cugetele să reflecteze la condiţia desăvârşirii spirituale de care s-a învrednicit aici, pe pământ, această mare Cuvioasă. De asemenea, nu trebuie uitaţi sau marginalizaţi nici sfinţii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, căruia îi este închinat anul curent şi care se bucură de mare cinste în rândul creştinilor ortodocşi.
Pornind de la aceste două repere semnificative, îmi voi îndrepta abordarea tematică în direcţia găsirii numitorului comun propriu celor doi sfinţi amintiţi. Întrucât asupra datelor biografice ale Sfântului Vasile cel Mare 9 şi ale Sfintei Parascheva 10 s-a discutat în nenumărate rânduri, nu consider necesar să insist asupra acestor aspecte.
În linii mari viaţa şi activitatea celor doi poate fi cunoscută din acatistele închinate lor, pe care cu toţii le avem la îndemână.
Un singur lucru aş remarca, din viaţa Cuvioasei, anume momentul în care se produce schimbarea decisivă în viaţa ei: renunţarea la lume în schimbul unirii cu Hristos.
Acest eveniment se realizează odată cu „auzirea” glasului scripturistic care spunea: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).
Părăsind frumuseţile trecătoare al acestei lumi, urmează un drum al nevoinţei, greu, anevoios, care a învrednicit-o să primească, în cele din urmă cununa vieţii, cea întru Iisus Hristos.
Făcând o incursiune şi în corpusul epistolar al Sfântului Vasile cel Mare11, se remarcă scrisoarea a doua12 expediată prietenului său, Sfântului Grigorie de Nazianz 13, ca o posibilă punte de legătură între autorul epistolei şi vieţuirea monahală a Maicii Parascheva.
9 Pentru mai multe informaţii vezi: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâia, în colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, volumul 17, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 1968, p. 7-33 şi Stelyanos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Diacon Cornel Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003 şi Anthony Meredith, Capadocienii, traducere din limba engleză de Pr. Constantin Jinga, Editura Sophia, Bucureşti, 2008 , p. 50-57
10 Pentru mai multe informaţii vezi: Mineiul pe Octombrie, EIBMBOR, p. 191-222 şi Vieţile Sfinţilor pe luna Octombrie, Ediţia a ll-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.193-202 şi Dr. Nestor Vornicescu, Proloagele, vol. I, diortosite şi îmbogăţite de Arhim. dr. Benedict Ghiuş, Editura Bunavestire, p. 157-158 şi Arhim. Ioachimie Bălan, Patericul Românesc, Ediţia a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 56-65 şi Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-romani şi români, Ediţie electronică, Editura Apologeticum, 2006, p. 101-104
11 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri ,partea a treia, în colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, volumul 12, traducere, introducere, note şi indici de Pr. prof. dr. Constantin Cornişescu şi Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1988, p.115-625
12 Ibidem, p. 117-123
13 Pentru mai multe informaţi vezi: Jean Bernardi, Grigore de Nazianz,Teologul şi epoca sa (330-390), traducere de Cristian Pop, selecţia poemelor autobiografice în traducere : Diac. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, 2002 şi Stelyanos Papadopoulos, Vulturul rănit, traducere de Pr. dr. Constantin Coman şi diacon Cornel Coman, Editura Bizantina, Bucureşti, 2002 şi Anthony Meredith, op. cit, p. 83-90;
În epistola respectivă, Sfântul Vasile expune o serie de trepte duhovniceşti, necesare întrupării versetului scripturistic anterior menţionat 14, trepte ce se regăsesc în viaţa Cuvioasei Parascheva ca repere ascetice de vieţuire fundamentale.
Pentru a evita ambiguitatea, voi încerca să clarific foarte succint noţiunea de asceză.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează: „Bine este şi ceea ce faceţi acum, adică bune sunt şi postul, şi culcarea jos pe pământ, şi cenuşa pe cap, însă când celelalte (virtuţile sufleteşti – n.n.) nu sunt de faţă, nici un folos nu aveţi din acestea” 15.
În altă ordine de idei, asceza însumează totalitatea nevoinţelor trupeşti săvârşite în numele Domnului, dublate de o condiţie spirituală care tinde către comuniunea mistică cu Hristos. Foarte important de menţionat faptul că procesul ascetic este un mijloc pentru a dobândi scopul suprem al vieţii noastre, împărăţia Cerurilor, el neformând un scop în sine 16.
Revenind la corpusul epistolar al ilustrului Părinte capadocian, voi încerca o sistematizare în linii mari a scrisorii a doua, propusă spre studiu. Împărţită în şase capitole, temele esenţiale tratate sunt următorele: liniştea cugetului (cap. II), cercetarea Sfintei Scripturi (cap. III), rugăciunea (cap.IV) şi evlavia (cap. V) 17. De asemenea, nu trebuie omise desele exemplificări pe care le utilizează autorul în acord cu tema tratată.
Prezentarea căilor de obţinere a virtuţilor amintite, în contrast cu aspectele negative care se răsfrâng asupra ascetului în cazul unei eventuale respingeri ale acestor îndatorări spirituale, constituie un alt punct asupra căruia autorul insistă. Nu în ultimul rând menţionăm caracteristicile de
ordin moral ce trebuie să guverneze comportamentul oricărui anahoret, aşternute pe spaţiul ultimelor două capitole, idei ce constau în explicarea modului de conduită a ascetului atât în societate, cât şi în alegerea îmbrăcămintei, în felul de a se comporta, atât la masă cât si la odihnă.
Scopul acestei scrisori poate fi încadrat într-un cadru ascetico-practic, întâlnind, de asemenea, şi o dimensiune filocalică. Subliniez ceea ce am specificat mai sus, anume că aceşti paşi duhovniceşti, expuşi de Sfântul Vasile, sunt absolut necesari oricărui nevoitor în virtutea dobândirii stării duhovniceşti pretinse de Mântuitorul Iisus Hristos.
În urma unei analize a surselor bibliogafice principale, care prezintă viaţa şi activitatea Maicii Parascheva 18, putem afirma cu uşurinţă încadrarea acesteia în exigenţele Sfântului Vasile cel Mare mai sus enunţate.19
Având în vedere că ambele personalităţi au vieţuit în Asia Mică, posibil ca Maica Parascheva să fi întâlnit o puternică tradiţie în practicarea ascezei de către monahi, asupra căreia Sfântul Vasile cel Mare a avut o contribuţie majoră. Mărturie în confirmarea acestei ipoteze avem atât modelul său de vieţuire, cât şi scrierile sale de factură ascetică. Prin aceasta aş dori să accentuez aspectul de continuitate al exemplului de nevoinţă capadocian cuprins în viaţa Sfintei Maici, ocrotitoarea Moldovei. Mai concis, Sfânta Parascheva întâlneşte un sistem monahal organizat, cu reguli ascetice bine definite, ce îşi au rădăcina în persoana Sfântului Vasile cel Mare, pe care le preia, desăvârşindu-se pe sine. Din aceasta reiese o trăsătura care merită să fie amintită, anume cea a reactualizării modelului preluat.
De remarcat, în acest context, o latură fundamentală specifică spiritualităţii răsăriteane, anume strânsa legătură dintre Logosul scripturistic şi întruparea normelor corecte de vieţuire creştineşti (ortopraxie).
14 Sfântul Vasile cel Mare, în epistola sa face trimitere la versetul paralel de la Mt. (16;24): vOricine vrea să vină după Mine, acela să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie;”
15 Apud. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi, Antologie Tematică din opera Sfântului Ioan Gura de Aur, vol. I (A-I), Editura Anestis, 2008 p. 94. Sfântul Ioan Gură deAur, Tâlcuire la Epistola a doua către Corinteni, Omilia IV, p.54;
16 Cf. Filocalia, vol I, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 122-123;
17 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p.117-123;.
Răspuns la anexa nr. 339/2014 a Cancelariei Sfântului Sinod al BOR, pentru întocmirea catalogului, Sfintele moaşte din România
- Repere istorice şi pronia divină
În anul 2008 am primit în dar, de la un părinte, un chivot, cu menţiunea, că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.
Călătorind în Grecia pe la diverse Mănăstiri cu ocazia lansării unei cărţi, care mi-a fost tradusă în limba greacă[1], mi s-au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.
Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut îndemnul inimii, gândind că şi în ţara noastră sunt munţi de oseminte ale martirilor, ucişi în închisorile comuniste. Şi m-am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia, faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?
După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa: România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice[2] – după care, am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.
Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Sinod canonizarea lor şi mi-au transmis felicitările şi mulţumirea lor.
Înainte de a susţine conferinţa, pe 28 septembrie 2010 am trimis textul ei ÎPS Bartolomeu al Clujului, care l-a citit integral, şi, în ciuda suferinţei sale, mi-a telefonat personal, mulţumindu-mi pentru efortul meu. A spus că: „în timp ce citeam, am simţit că-mi retrăiesc aievea atitudinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă şi cred că timpul canonizării lor a sosit”.
- Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvântare, rugăciune şi oferire
ÎPS Pimen m-a sunat după citirea acelei conferinţe, spunându-mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste, şi a fost de acord întru totul cu textul conferinţei. Acum l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea, să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj şi doresc să aduc câteva moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români, martirizaţi în perioada dictaturii atee comuniste.
Am primit binecuvântarea verbală de la ÎPS Pimen, întrucât Sfântul Sinod, încă nu s-a pronunţat în legătură cu canonozarea Sfinţilor închisorilor.
Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa, după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că noi ca preoţi şi credincioşi, îi cinstim ca martiri şi apărători ai drepte credinţe, deoarece s-au opus unui regim ateu şi criminal; că martirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun, să mă rog la Bunul Dumnezeu, să îmi rânduiască moaşte ale sfinţilor anonimi, dar ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime, pentru oraşul nostru şi timpurile noastre, şi care doresc să vină la noi şi să fie mai departe o mărturie vie a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor în Bucovina lui Ştefan cel Mare.
- Denumirea exactă a moaştelor: moaşte ale sfinţilor români anonimi, din închisorile comuniste de la Aiud (1947-1964), descoperite în Râpa Robilor.
Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie, că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu multă pace în inimă şi în suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin, care mi-a oferit, cu binecuvântarea celor în drept (la acea dată a IPS Andrei Andreicuţ, tot verbal), trei moaşte, aparţinând martirilor, care sunt trecuţi pe listele afişate la Aiud, dar neidentificaţi (vezi foto nr. 5 şi 10).
- Tibie (36 cm), ca simbol al peregrinărilor martirilor prin pustiul acestei lumi, dar şi al călătoriilor din închisoare în închisoare, a celor întemniţaţi, spre a fi reeducaţi ori ucişi (vezi foto nr. 2);
- Omoplat (21 cm) cu două găuri în osul subţiat şi transparent, devenit aproape cartilaj ca urmare a însetării şi înfometării îndelungate, întrucât se ştie că organismul în lipsa hranei şi a apei, se „autohrăneşte şi se adapă” din cartilajele trupului, până acestea se subţiază şi apoi se găuresc (vezi foto nr. 3);
- O coastă ruptă în două locuri (29 cm), dar vindecată în timpul detenţiei, ca simbol al torturilor din închisorile comuniste, dar şi simbol al răbdării în suferinţă (vezi foto nr. 4).
Fiecare moaşte este pusă în raclă de metal, primite din Grecia, pe dimensiuni corespunzătoare.
1.2.2. Actul de autenticitate şi alte precizări
Întrucât, copilul primeşte actul de naştere, după ce s-a născut şi nu înainte, tot aşa în cazul de faţă: după ce s-a născut în inima românilor, dorinţa de a-i cinsti pe martirii neamului nostru şi în mod cultic şi litugic , credincioşii le-au compus acatiste şi au organizat pelerinaje la locul lor de suferinţă, împreună cu preoţii, ieromonahii şi unii cu ierarhii lor.
Actul de autenticitate, în cazul de faţă, stă în forţa binecuvântării verbale, a celor doi Arhierei menţionaţi; în evlavia şi cinstirea credincioşilor; precum şi în buna credinţă a Părintelui Augustin, de la aşezământul Sf. Cruce de la Aiud, care ne-a dat cele trei moaşte, direct din vitrina-osuar, de la demisolul Capelei, de lângă Râpa Robilor. Moaştele sunt uşoare, au culoarea alunului şi sunt frumos mirositoare, (vezi filmul şi fotografiile cu momentul primirii lor).
1.2.2.1. Preiczări importante
La punctul trei, din anexa menţionată mai sus, a Cancelariei Sf. Sinod, se face precizarea: „primitorul are obligaţia de a face dovada obţinerii de către dăruitor a binecuvântării Chiriarhului eparhiei de unde provin”. Întrucât, nu se poate fotocopia binecuvântarea verbală a unui ierarh şi nici credinţa şi evlavia credincioşilor, consider, că nu stă în puterea mea, să aduc acte de autenticitate a moaştelor sfinţilor închisorilor de la Aiud, ci revine, celor care se ocupă cu întocmirea catalogului, să verifice autenticitatea celor scrise de mine şi să facă investigaţii pe măsură.
Din menţiunea făcută, pe racla cu moaşte: moaşte ale Sfinţilor Închisorilor de la Aiud, precizez faptul, că nu numesc acele moaştele sfinte, ci moaştele sunt ale Sfinţilor Închisorilor. Este o nuanţă teologică extrem de importantă, deoarece, în istorie, nu toţi sfinţii au avut darul de a avea sfinte moaşte.
Aşezarea lor în raclă, în acest context, vrea să arate sfinţenia martirilor din închisorile comuniste, şi mai puţin sfinţenia moaştelor, pe care Dumnezeu în viitor, o va arăta sau nu. Am speranţa, că aşa cum, Icoanele aduse spre sfinţire, după 40 de zile se sfinţesc şi primes har şi binecuvântare, tot aşa cred, că aceste moaşte, vor primi har şi sfinţenie pe măsura jertfei celor martirizaţi în închisori, dar şi după măsura evlaviei şi a recunoştinţei noastre, faţă de ei.
Deja, minunile şi binefacerile duhovniceşti, primite de credincioşii din bazinul Dornelor, prin cinstirea acestor moaşte, reprezintă pentru Parohia Sf. Treime, actul de autenticitate a sfinţeniei, a acestor martiri anonimi, precum şi a moaştelor acestora.[5]
- Câteva repere teologice ale dorinţei de a avea moaşte ale sfinţilor închisorilor din România
Motivele care au stat la baza dorinţei mele, de a aduce moaşte ale martirilor români şi nu din alte ţări sau de la Athos, sunt acestea:
- Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de atrocităţile lor[6]. Această atitudine îi face următori lui Iisus Hristos pe Cruce şi marilor sfinţi martiri ai creştinismului. Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi;
- Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de mărturii[7] ale credinţei creştine. Pe ei trebuie să-i asumăm istoric, eclesial şi haric, cinstindu-le moaştele, urmându-le credinţa şi atitudinea lor morală;
- Fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. Sfinţii închisorilor reprezintă rodul lucrării Sfântului Duh în neamul românesc şi în Biserica lui Hristos;
- Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[8], care include Naţiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, însă scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[9], lucrând astfel în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească;
- Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotărât o creştere în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi. Sfinţii închisorilor şi-au îndeplinit cu prisosinţă această misiune creştină;
- Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus, pentru ca neamul românesc, să meargă spre înviere;
- Rolul Bisericii este şi acela de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică[10], făcând astfel politica „posibilă”, adică suportabilă. Cei ce scot dreptatea socială, credinţa creştină şi morala din politică şi viaţa socială transformă lumea în haos şi iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, să o umilească şi să o distrugă.
- Câteva concluzii ş dileme
Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este soluţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti, din inimile foştilor deţinuţi politici sau închişi pe motive de credinţă şi luptă împotriva răului.
Sfinţii martiri ai închisorilor i-au iertat pe torţionarii lor şi ne îndeamnă acum, să îi iertăm la rândul nostru pe torţionarii ideologici, doar după ce ne împotrivim acestora, cu toată fiinţa şi mărturia noastră creştinească. Mesajul lor este atitudinea acestora din vremea prigoanei comuniste: nu vă lăsaţi sclavi şi încătuşaţi în propria ţară fără luptă, împotrivire şi mărturie! Lupta împotriva răului de orice fel, vă va da demnitatea de martir şi vă va asemăna cu sfinţii!
Sfinţii închisorilor sunt victime ale intoleranţei unei politici fără Dumnezeu, care duce la tortură şi la crimă. Ei pot reprezenta şi un avertisment moral pentru politicieni, să nu mai repete ororile unei politici atee şi antinaţionale.
Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte, alcătuiesc Biserica lui Hristos şi Neamul lui Dumnezeu[11].
Dilema mea este următoarea: Noua Catedrală patriarhală, care se construieşte, poartă apelativul de Catedrala Mântuirii Neamului. Se poate mântui neamul fără jertfa neomartirilor, ucişi în temniţile comuniste, la canal sau deportaţi, tocmai pentru că au dorit să mântuiască Neamul Românesc de Holocaustul Roşu şi ne-au dat şansa să fim liberi, să putem construi Biserici şi Catedrale? Oare construcţia în sine, poate mântui un neam, fără să-i punem în sinaxare şi Calendare?
Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualitate, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al iertării, este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei, fără mărturisirea greşelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi plenar, în drumul firesc spre înviere, şi fără a lua atitudine fermă, personală, dar şi civică şi eclesială, împotriva oricărei nedreptăţi şi umiliri, care ne bântuie ţara şi neamul, din ce în ce mai des.
Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat singur, ci cu istoria. De aceea este reprezentat în icoane ţinând de mână pe Adam şi Eva, în spatele cărora sunt drepţii, dar şi unele persoane păcătoase din Vechiul Testament, menţionaţi şi în Cartea Neamului lui Hristos (Matei 1, 17). Deci, Hristos şi-a asumat prin aceasta toată istoria, cu cele bune şi cu cele rele. La fel trebuie să facă şi poporul român prin Biserica sa: să-şi asume istoria şi să o sfinţească şi înnoiască prin exemplul şi jertfa lui Hristos. El a venit să le facă pe toate noi (Apoc. 21,5) în istorie prin harul Său, în drumul istoriei spre Eshaton.
Am credinţa că, la Învierea cea de obşte, sfinţii români, martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata celor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).
Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ
[1] Este vorba de volumul Spitalul creştin, realizat în colaborare cu dr. Pavel Chirilă, apărut la Editura Christiana în anul 2004. A se vedea detalii despre lansarea ediţiei greceşti în:
www.asiiromani.com/stiri-diaspora/grecia/6627-o-sear-deosebit-lansare-de-carte-la-larisa.html
[2] Textul conferinţei a fost tipărit iniţial în prima ediţie a volumului Mărturisitorii. Minuni. Mărturii. Repere, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, pp. 256-272.
[3] Dintre aceştia, doi mitropoliţi şi trei arhiepiscopi au dorit să rămână în anonimat.
[4] Apocalipsa 6,9: …şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
[5] A se vedea minunile săvârşite: http://www.sfintii-inchisorilor.ro/2011/02/22/pr-dr-mihai-valica-marturii-ale-minunilor-sfintilor-inchisorilor/; Mărturisitorii din închisorile comuniste – Minuni. Mărturii. Repere, ediţ. 2, Ed. Areopag, 2011, pp. 8-19)
[6] A se vedea: Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
[7] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.
[8] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.
[9] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166.
[10] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.
[11] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, de Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales paginile 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22‑23: Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” Cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”).
